Când ești îndrăgostită pur și simplu nu mai vezi nimic în jurul tău și asta e de înțeles. Acesta a fost și cazul Adrianei C, care ne-a trimis povestea ei. Fiecare învață ce poate de aici.

Relația plină de promisiuni, minciuni și înșelat

Au trecut aproape 2 ani de când s-a terminat o poveste in care traiam doar eu cu planuri si sperante, nu si el. De fiecare data când eram nevoita sa povestesc cuiva de ce s-a terminat, de undeva din interior ma sensibilizam foarte tare si mi se umezeau ochii. Plangeam fara sa ma controlez si nu pot da nici acum o explicatie de ce e inca dureros.

Poate ca undeva in subconstient am fost mult prea afectata incat nu imi pot suprima unele trăiri. Acum ca scriu, imi e mai usor. Din 5 ani, jumatate am avut legatura la distanta. El intr-un oras, eu la aproximativ 300km distanta. Ne vedeam de doua ori pe luna si era o relatie frumoasa.

Nu am considerat niciodata ca o relatie la distanta nu poate evolua dar nici nu visam ca putem sta asa o viata intreaga. Puteam doar pentru o perioada determinata dupa care trebuia sa ajungem in acelasi loc.

In primul an de relatie nu s-a discutat de mutat impreuna. Am vrut sa ne cunoastem si sa ne traim perioada de "miere" dar dupa, au inceput usor usor niste discutii despre asta.

El nu si-a dorit niciodată sa se mute in București cu mine si nici eu nu ma vedeam sa locuiesc unde locuia el. Mi se parea ca acolo nu voi evolua dar el in bucuresti v-a avea mult mai multe sanse in meseria pe care o avea. Imi spunea intodeauna ca "da da" si ma ducea cu vorba.

Dupa o perioada am realizat ca el nu tragea sa ne mutam impreuna, ca tot ce zice sunt doar promisiuni ca sa treacă peste discuție.

Eu locuiam singura in chirie, plateam singura tot si simteam ca nu evoluez in nicio direcție. Acumulasem multe frustrari si nu intelegeam de ce el nu trage sa fim amandoi in acelasi loc. Dupa 2 ani jumate, intr-o dimineata, m-a sunat proprietara si m-a anuntat ca trebuie sa am in vedere ca o sa puna apartamentul la vanzare.

Acela a fost momentul de rascruce dintre noi. Atunci am inceput sa imi pun intrebari.

Ce fac?

Daca raman in Bucuresti, relatia noastră se va termina pentru ca nu o sa mai putem sta la distanta. Daca ma mut in orasul de unde eram, ne despărțeam sigur pentru ca eram mult prea departe unul de celalalt...sau, ma pot muta in orasul lui si sa mai dam sanse relatiei. Intre noi nu mai mergeau lucrurile bine.

Tindeam sa ma despart pentru ca il vedeam ca el se obisnuise doar sa vina la mine si sa se relaxeze de 2x pe luna. In rest, nimic. M-am mutat cu el. In chirie. Ne-am cumparat si mobila si ma mutasem inclusiv cu linguri si furculite.

La nici 2 saptamani dupa mutare, s-a intamplat sa ii deschid laptopul si sa ii gasesc pe Facebook o conservatie cu o fata. El era plecat din tara cu munca. De cand inchisese usa dupa el la apartament, i-a zis "buna dimineata, ce faci?" acelei fete. Laptopul lui era pe masa de 2 sapt. In toata perioada asta, nu am simtit o secunda sa il controlez.

Chiar si atunci, l-am deschis cu alt scop, sa setez o tastatura pentru tv. Undeva am simtit ca trebuia sa intru. Nu am crezut nicio secunda ca voi gasi ceva. Momente in care eu am mai banuit lucruri,au mai fost... dar fiind in alt oras, prea putine s-au demonstrat. El a venit cu scuze, cu păreri de rau si lacrimi in ochi.

Il iubeam si am trecut. Imi aduc aminte ca atunci cand am vazut conversatia, am simtit pentru prima data cum e sa ti se inmoaie picioarele si sa simti acea durere inclusiv in palme, pe maini, si in tot corpul.

Traim o dezamagire.

Ma uitam in jurul meu ca inca aveam lucruri in cutii, nespachetate. Zero lei in conturi, singura intr-un oras necunoscut, lasasem prieteni, colaborari si un oras unde eram obisnuita de 10 ani.

Vazusem in acea conversatie un barbat diferit. Un barbat cu tupeu, un bărbat pervers care flirtează sexual cu o fata care de abia lega 3 cuvinte corect gramatical. El avea poze cu mine la profil si flirta cu ea. Nu intelegeam nimic.

Ce cauta? Ce ii lipsește? De ce?

In 2 ani jumate la distanta, 4 zile pe luna, nu avea cum sa fie deja satul de noi. Nu ne consumaseram relatia ca sa se ajunga aici. Acesta a fost si momentul cand familia lui s-a aratat "echidistanta" cand defapt pe la spate incercau sa il convinga ca ii lipsește ceva in relatie si ca eu as fi vinovata. Voiau ca eu sa plec din acel apartament si cum de mi-am permis eu sa ii zic sa plece si sa ma lase singura?

Ma simțeam ultimul om.

Sacrificii, trasesem pt amandoi, investisem bani in noi sa facem lucruri...totul era in ceata pt mine. Am stat in acele zile sa ma gândesc la tot.

Ce fac? Unde ma duc? E ok sa ma duc? Nu ma mai ridicam din pat decat la baie si sa mananc. Duceam o lupta...lupta aia dintre minte si suflet. Il iubeam dar trebuia sa vad realitatea. Am iertat. I-am si mi-am cautat scuze.

"Pana la urma a fost doar un flirt " "Ii pare totuși rau si uite vrea sa fie bine". Etc Am iertat. Dar nu am uitat. Cu toate ca nu s-a întâmplat nimic cu ea, s-a întâmplat sa imi demonstreaze ca e capabil, ca e in stare si ca oricand poate sa faca lafel dar sa se ascunda mai bine. Si drept urmare s-a mai intamplat.

Cu altele, altfel. Gaseam poze, mici detalii prin telefon. Ștergea, dar nu Ștergea tot. Incepusem la un moment dat sa imi pierd increderea in orice.

In mine , in viitor, in noi. In tot.

Cautam obsesiv compulsiv dovezi ca sa ma pot convinge ca el nu e ce trebuie pt mine. Vedeam pe zi ce trece ca se fâstâcea sa facem lucruri. Nu mi sustinea ideile ...nu ma mai incuraja, nu ma mai complimenta.

Nu isi facea planuri cu mine si doar eu eram cea care propunea lucruri pentru viitor. De la o vacanta pana la a ne muta din chirie in casa noastră. Realizam asta si usor usor incepusem sa propun lucruri doar ca sa vad cum reactioneaza si sa vad daca răspunsurile ce le aveam eu, erau cele reale.

Declinul cel mai mare a început cand împliniseram 4 ani. Ne sarbatoream dar acea zi a fost ca oricare zi din an. A fost complet rece, absent, neatent. Ulterior am inceput sa gasesc iar minunatii in telefonul lui. Sterse dar totusi neșterse de prin "trash". Am cazut psihic. Nu evoluam profesional.

Relatia noastră se racea pe zi ce trece. El cauta atentie in alte parti sicu mine se purta de parca totul era ok. Nu discuta cu mine. Imi pierdusem increderea in mine. Ma trezeam la 11 si stateam in pat intr-o stare de amorteala psihica inca 3..4 ore.

Ma duceam aproape zilnic la mall sa beau cafea dar defapt nu cafeaua era importanta ci legatura cu oamenii care ma faceau sa ma desprind din gândurile astea. Cand ajungea el acasa, zambeam si trecea inca o zi. M-am hotarat intr-o zi sa pun stop. Am zis ca voi pleca in orasul de unde sunt de fel .

Adun tot si plec cand este casa gata renovata. I-am dat un ultimatum. Erau deja 4 ani jumate de relatie. Nimic. M-a lasat sa plec. Si eu am plecat. Pana in ultimul moment am încercat lucruri. Ii ziceam, hai sa facem x lucru. El "da da" si ala era stadiul. Semne au fost intodeauna dar le-am trecut cu vederea.

Se pare ca unora le place comoditatea.

Mie pentru ca il iubeam si nu voiam sa vad ca e ceva in neregula. Lui pentru ca eram fata cuminte si munciotoare acasa care nu ii da batai de cap probabil. Nu am aflat nici in ziua de azi de ce a facut ce a facut in cei 5 ani. De ce m-a tinut pe loc cand il imploram plângând cu sughituri sa plece si sa ma lase sa imi traiesc viata. De ce nu a fost sincer si nu s-a desprins cand mi-ar fi fost mult mai usor .

Daca nu eram superficiala inca de cand eram la București, probabil acum eram pe alt drum. In schimb chiar si acum, dupa 2 ani, am ramas cu frici,angoase, lipsa de rabdare.

Sunt foarte pragmatica, nu mai trec peste minciuna, vorbesc mult cu mine ca sa nu mai trec prin durere si dezamagire. Indiferent ce te leaga de un om, daca nu iti e bine, pleacă. E greu, am plans nopti intregi dupa ce am plecat. Eram complet singura si ma gandeam ce o sa fac si parca traiam drama vieții. Nu era nicio drama.

Mi-am luat inima si viata n piept si am plecat sa imi fie mai bine. Probabil daca mai ramaneam, imi pierdeam increderea in mine complet...el dadea de una care poate era mai buna decat mine si traiam o experienta mai grea. Totul in viata e cu un scop, trebuie sa punem stop cand stim ca e mai bine. Intr-o relatie cu un om trebuie sa evoluezi, sa fii fericit si multumit. Daca nu e asta, pleaca.